Mari compozitori ai lumii







Pentru a naviga în această pagină, click pe imaginile compozitorilor


Johann Sebastian Bach

Ludwig van Beethoven

Claude Debussy

George Enescu

Robert Schumann

Franz Liszt

Frédérich Chopin

Serghei Prokofiev





Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









                             Johann Sebastian Bach

Compozitorul s-a născut la 21 martie la Eisenach şi a murit la 28 iulie la Lipsca. Tatăl său, Ambrosius Bach era membru în orchestra din Eisenach, de altfel de-alungul timpului toţi membri familiei Bach se ocupaseră cu muzica. Rămâne orfan la o vârstă fragedă şi este crescut de unchiul său Johann Cristoph Bach, organist la Orhrdruf. În 1700 se mută la Lüneburg unde face contact cu lucrările lui Georg Böhm, organist şi compozitor renumit al timpului, care a avut o mare influenţă a asupra sa.  În aceeaşi perioadă face vizite la Hamburg, unde cântau celebrii organişti Jan Adam Reiken şi Vincent Lübeck. După terminarea şcolii generale din Lüneburg în 1703, Bach e angajat ca violonist în orchestra de la curtea prinţului Ernest Johann din Weimar, apoi devine organist la Arnstadt. În 1705-1706 îl găsim în oraşul Lübeck, unde caută să fie în preajma marelui organist Buxtehude În anul următor e organist la Mühlhausen şi tot acum se căsătoreşte cu Maria Barbara Bach. În 1708 se mută la Weimar, unde va rămâne până în 1717 in calitate de organist şi concert-maestru al orchestrei curţii. După 1717 pleacă la curtea prinţului Leopold de Anhalt-Köten, ca dirijor, până în 1723. Din această perioadă datează cele mai multe lucrări orchestrale i camerale, deoarece la  Köten nu avea la dispoziţie nici cor şi nici orgă. Din 1723 şi până la sfârşitul vieţii şi ocupă postul de cantor al bisericii Sf. Toma din Lipsca şi al şcolii de aici; tot în 1723 devine director muzical al universităţii din Lipsca. Soţia sa murind în 1720, Bach s-a recăsătorit mult mai târziu cu Anna Magdalena Wülken, fiica unui muzicant de curte din Weissefels. Din cele două căsătorii ale lui Bach au rezultat 20 de copii; unii dintre fii acestuia au devenit si ei mari compozitori. În ultimii ani ai vieţii Bach a orbit, dar a continuat să compună, cele mai multe dintre lucrări fiind dedicate ginerelui său Altnikol. În timpul vieţii sale doar puţine lucrări  au văzut lumina tiparului, abia după 100 de ani, după moartea sa, o societate culturală „Bach-Gesellschaft” a adunat copiile şi manuscrisele de la elevii săi pe care le-a publicat de-alungul a 46 de ani, însumând 59 de volume.

Creaţia lui Bach ocupă un loc important în istoria muzicii universale, fiind un punct culminat a artei contrapunctice, cu care se încheie o lungă perioadă a polifoniei, dar şi o etapă de afirmare a armoniei, în sensul conceptului modern; creaţia lui Bach, apare ca un echilibru de săvârşit între armonie şi polifonie, ea reprezintă o sinteză europeană a diferitelor forme şi stiluri apărute în cele trei secole de dezvoltare a muzicii de până la el.În muzica lui Bach regăsim întreaga gamă a sentimentelor umane exprimată cu egală tărie, el cultivând cu înaltă măiestrie toate genurile, cu excepţia operei, care îşi păstrează vigoarea până astăzi. Stilul muzicii lui Bach este influenţat, cum era şi firesc, de  muzica germană, fiind muzica alături de care a petrecut întreaga sa viaţă, dar există şi semne ale altor influenţe (muzica italiană – Frescobaldi, Corelli, Legrenzi şi mai ales Vivaldi; muzica franceză – Couperin; dar şi muzica pentru orgă din Anglia).Ca surse de inspiraţie, întâlnim în creaţia lui Bach coralul protestant, ce de multe ori rezulta din preluarea vechilor melodii bisericeşti vechi pe care le adapta concepţiei sale componistice. O altă sursă de inspiraţia a vastei sale creaţii pare a fi şi muzica populară a mai multor naţiuni: franceze, italiene, germane, cehe, poloneze şi maghiare (din care a rezultat cantatele profane!), mai ales formele stilizate a melodiilor de dans.Bach exprima cu uşurinţă trăsăturile şi sentimentele umane cu ajutorul gamei cromatice. Astfel, se poate spune că limbajul muzical al lui Bach era rezultatul unei sinteze unice a elementelor provenite din limbajul diferitelor culturi naţionale, care şi ele erau rezultatul unor dezvoltări anterioare de câteva secole. Formele muzicale utilizate de Bach în creaţiile sale, sunt cele contrapunctice, ale timpului său: invenţiunea, fuga, preludiul, passaglia, toccata, structurile (bi şi tripartite) ale vechilor dansuri şi sonata monotematică. O parte importantă a creaţiei lui Bach este reprezentată de lucrările instrumentale, care în marea lor majoritate au şi un caracter pedagogic (sonate, concerte, muzică pentru orgă, etc.). Valoarea excepţională a creaţiei lui Bach nu a fost înţeleasă de contemporanii săi, care l-au preţuit mai mult ca organist decât ca, compozitor; în timpul vieţii marelui muzician s-a petrecut o mare schimbare în modul de exprimare muzicală a epocii: arta Barocului, în conţinut şi formă i-a urmat arta sentimentală, elegantă, jucăuşă, intimistă, a Rococoului. Locul polifoniei l-a luat melodia acompaniată, în fruntea noii mişcări muzicale aflându-se fii lui Bach, Friedemann, Philipp Emmanuel şi Johann Christian, care considerau că nu mai este în actualitate muzica tatălui lor .Muzica lui Bach a fost prezentă în sălile de concert foarte târziu; hotărâtor pentru valorificarea moştenirii muzicale lăsată de Johann Sebastian Bach a fost succesul triumfal obţinut de „Pasiunea după Matei”, prezentată în concert în anul 1829, la Berlin.




Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









                             Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven, unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, a fost incapabil să-şi audă propria muzică pentru cea mai mare parte a vieţii sale adulte. Născut în Germania, la Bonn în 1770,  Beethoven  a  început  să-şi piardă auzul în 1802 iar în 1818 a devenit complet surd. Creaţiile sale muzicale  ca Simfonia a III-a şi Simfonia a IX-a au depăşit convenţiile clasice tradiţionale impuse de creaţiile lui Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart .Beethoven a avut o copilărie destul de nefericită, talentul său muzical fiind supus capriciilor unui tată alcoolic. În 1789, pentru a-şi întreţine familia se angajează  muzician la Curte. Primele sale compoziţii sub tutele  compozitorului german Christian Gottlob Neefe, atestă un talent deosebit astfel că se ia hotărârea ca Beethoven să studieze la Viena cu Wolfgang Amadeus Mozart. Deşi moartea lui Mozart survenită în 1791 nu a permis acest lucru, totuşi Beethoven pleacă la Viena devenind în 1792 elev al austriacului Joseph Haydn.

În prima decadă a secolului al XIX-lea, Beethoven renunţă la stilul  liber de construcţie al unor lucrări cum ar fi Septetul  pentru coarde şi instrumente pentru suflat Opus 20 (1800), adoptând stilul limbajului muzical proaspăt şi expresiv lăsat Moştenire de Haydn şi Mozart. În ciuda pretenţiei sale exagerate că “nu a învăţat nimic de la Haydn” prin creaţia sa, Beethoven a demonstrat că şi-a însuşit complet stilul clasic vienez în toate genurile instrumentale: simfonie, concert, cuartet de coarde şi sonată. Majoritatea lucrărilor sale mult interpretate în prezent au fost compuse în perioada 1803- 1812  cunoscută sub numele de “perioada eroică”. Faima lui Beethoven a atins apogeul în aceşti ani, dar surzenia tot mai avansată, ale cărei prime semne datau din 1798 i-au creat un crescând sentiment de izolare socială. Treptat, în această perioadă, Beethoven şi-a stabilit obiceiul de a schimba reşedinţa de la un sezon la altul. Îşi petrecea verile în suburbiile Vienei – cel mai preferat loc fiind Heiligenstadt – în vreme ce toamna revenea în centrul oraşului. În scrisoarea cvasilegală trimisă fraţilor săi în 1802 şi cunoscută sub numele de “Testamentul de la Heiligenstadt” descrie agonia determinată de surzenia sa crescândă. După 1805 dovezile privind excentricităţile lui Beethoven devin tot mai numeroase. Începe să apară foarte rar în public, ultima sa interpretare cu public producându-se în 1814. Deşi printre prietenii săi circula zvonul că ar fi permanent îndrăgostit, se pare că avea tendinţa de a se îndrăgosti doar de femei intangibile, aristocrate sau măritate sau amândouă.  În 1815, la moartea fratelui său mai mare, Casper Carl, Beethoven intră într-o luptă costisitoare pentru custodia nepotului său în vârstă de 9 ani pe care o obţine abia în 1820  la intervenţia Arhiducelui Rudolph. Cum Beethoven nu era un părinte  ideal între cei doi se produc enorme fricţiuni care vor conduce la încercarea de sinucidere a nepotului său din 1826. Din 1818 devine complet surd şi se limitează la un foarte restrâns grup de prieteni. Moare la Viena în martie 1827, fiind însoţit pe ultimul drum  de zeci de mii de admiratori.

Creaţia sa constă din: 9 simfonii, 7 concerte (5 pentru pian), 16 cvartete de coarde, 32 de sonate pentru pian, 10 sonate pentru vioară şi pian, 5 sonate  pentru Violoncel şi pian, o operă, 2 mise, câteva uverturi şi numeroase variaţiuni pentru pian. Tradiţional a fost citat drept ”podul spre Romantism” şi în mod simplist creaţia sa este divizată în trei perioade aproximativ egale. Astăzi majoritatea şcolilor îl consideră drept ultimul mare reprezentant al stilului clasic vienez, un compozitor care a preferat în locul stilului estetic al primei perioade romantice, explorarea înnoitoare a moştenirii lăsate de Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart . După venirea sa la Viena, Beethoven a alternat între compoziţii bazate clar pe modele clasice cum ar fi Cvartetul de coarde în A Major op. 18, no. 5(1800) şi compoziţii bazate pe structura italiană, cum ar fi cântecul “Adelaida”(1795). “Maniera nouă” la care Beethoven se referă în 1802 marchează prima sa revenire la tradiţia clasică vieneză. Deşi lucrările sale din decada 1802- 1812, au o aură eroică, din punct de vedere muzical ele reprezintă o expansiune a formelor mai închise elaborate de Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart. Acestea apar amândouă în lucrări cu tematică extraordinară, cum ar fi Simfonia Eroica şi Concertul pentru pian nr.5 (Împăratul) 1809, ca şi în lucrări, aparent comprimate  ca Simfonia nr.5 (1808) şi Sonata pentru pian op.57 (Appassionata, 1805). În aceste lucrări el a arătat că un stil bazat pe o integrare tematică extraordinară şi pe o polarizare armonică activată de utilizarea unor chei opuse, pot produce lucrări de o putere expresivă remarcabilă. După cum spunea Thomas Mann “Talentul nu este ceva uşor ,nu este joacă, nu este dar, o simplă înzestrare…   Pentru cei mari şi anevoie de satisfăcut, talentul a fost întotdeauna un bici cumplit.” Beethoven este una din personalităţile care s-a aflat toată viaţa sub biciul talentului.


Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









Claude Debussy

S-a născut la 22 august în orăşelul Saint-Germain-en-Laye din apropierea Parisului şi a murit la 26 martie, în timpul asediului Parisului de către trupele germane. Tatăl său proprietar al unei prăvălii  de porţelanuri îl destinase carierei de marinar; descoperindu-i-se înclinaţia muzicală a început studiul pianului la vârsta de 9 ani, făcând într-un an progrese mari, ceea ce a impresionat pe o elevă de-a lui Chopin care în cele din urmă îi convinge  părinţii să-l înscrie la Conservatorul din Paris. Devenit la vârsta de 15 ani elevul clasei de pian  a lui Marmontel, a primit la încheierea anului şcolar premiul al doilea, terminând studiile cu doi ani mai târziu. La recomandarea lui Marmontel a fost angajat ca pianist de către Nadejda de Meck, protectoarea lui Ceaikovski, în proprietatea căreia a făcut contact cu compozitorii  ruşi şi muzica acestora, care îl va influenţa mai târziu, în creaţiile lui. Pianist şi compozitor, Debussy atrage atenţia profesorilor săi prin maniera personală de interpretare a armoniei, prin concepţia sa nouă asupra modului de concepere a compoziţiei. În 1884 câştigă Premiul Romei cu „Fiul risipitor” şi conform regulamentului concursului, pleacă pentru patru ani la Roma unde face cunoştinţă cu muzica lui Palestrina şi Orlando di Lasso şi îl ascultă pe Liszt, care „foloseşte pedala ca un mod de a respira”. În 1887 se reîntoarce la Paris, de unde In 1888 pleacă la Bayreuth şi este entuziasmat de arta lui Wagner. În 1889 este admis în Societatea Naţională de Muzică, este momentul când i se recunoaşte adevărata sa valoare, prezentând o serie de lucrări care îl vor consacra pentru secolele viitoare.

 Muzica lui Debussy reprezintă, prin bogăţia ei, prin multitudinea înfăţişărilor şi prin intermediul sonorităţilor, o realitate complexă, un domeniu vast de cercetare, oferind perspectiva unor variate interpretări prin surprinderea şi identificarea, de fiecare dată, a unor elemente ce definesc stilul şi concepţia unui muzician de rară sensibilitate şi rafinament artistic; ceea ce surprinde la prima vedere, analizând creaţia lui Debussy, este marea varietate de genuri pe care le-a abordat, ştiut fiind că în Franţa, până la Comuna din Paris, domnea autoritar opera şi că abia după acest eveniment, odată cu înfiinţarea Societăţii Naţionale de Muzică, s-a pus tot mai insistent accentul pe crearea unei adevărate tradiţii naţionale în toate genurile muzicale, Debussy urmând liniile trasate de Saint Saëns şi Cesar Franck. Considerând natura sursă inepuizabilă de inspiraţie, Debussy nu se rupe de problematica umană, omul în concepţia şi creaţia sa populează natura, face parte din peisajul natural şi acesta este un punct de vedere nou, original. În creaţiile sale mişcarea generează arhitecturile, iar forma se confundă cu însăşi mişcarea; aceasta explică marea varietate de arhitecturi create şi nu e de mirare că ele anulează conceptul clasic de formă muzicală. Discursul său muzical este continuu şi se bazează pe fluiditatea armoniei, melodiei şi ritmului, într-o permanentă devenire. Nu mai puţin important în creaţia lui Debussy, este ritmul care este tratat ca un element principal în discursul muzical; la toate acestea se adaugă expresia politimbrală oferită de pian sau de orchestra lui Debussy, concepută ca o imensă paletă multicoloră, pentru el timbrul instrumentului este culoarea, prin ea reuşind să vizualizeze imaginile. În orchestra sa rolul principal îl au instrumentele de suflat intr-o nouă tratare a registrelor lor, urmărind efecte care sugerează si creează atmosfera, partida corzilor trecând pe plan secund, prin divizarea amplă a acesteia, obţinând un veritabil fundal sonor, transparent, cadru al desfăşurărilor impresioniste. Înnoitoare, profund naţională, creaţia lui Debussy se înscrie ca o contribuţie de excepţie adusă dezvoltării componistice moderne mondiale, muzica sa exercitând o puternică înrâurire asupra contemporanilor săi francezi şi de pretutindeni.




Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









George Enescu
Compozitor român, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi din prima jumătate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesională românească la nivelul valorilor muzicii universale. Născut la Liveni, lângă Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru.

Între anii 1888 şi 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie), iar între 1893 şi 1899 la Paris, cu Andre Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie), precum şi cu M.P.J. Marsick (vioară). Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul căruia s-a ridicat şi cu a cărui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, naţional şi realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de însuşire şi dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradiţiile muzicii folclorice româneşti. Chiar şi în lucrările în care se manifestă influenţe germane sau franceze, ori în acelea al căror conţinut nu presupune neapărat forma naţională, ca, de pildă, Suita I “în stil clasic” pentru pian şi operă “Oedip”, se vădeşte legătura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă, alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonaţiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective.

Printre lucrările lui mai de seamă se numără: “Poema română”(1897), care întruchipează o serie de tablouri sugestive ale vieţii rustice; două “Rapsodii române”(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodică bogată, de autentică obârşie folclorică şi înveşmântare orchestrală colorată; trei suite pentru orchestră (printre care Suita a III-a “Sătească”, 1938), în care folclorul cunoaşte o transfigurare subtilă; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urmă refăcută în 1921), care, prin maturitatea concepţiei, excepţionala măiestrie armonică, polifonică şi orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă monumentale fresce sonore; o Simfonie de cameră pentru 12 instrumente solistice (1945), în care folclorul atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel şi orchestră (1901). Enescu a scris şi lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde, 1912, 1952; două cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.) caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcţii unitare, închegate şi prin transparenţa sonorităţii de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru violoncel şi pian, precum şi pentru vioară şi pian (printre care Sonata a III-a “în caracter popular românesc”, 1926; suita “Impresii din copilărie”, 1940), care se remarcă prin echilibru dintre libertatea inspiraţiei şi disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clément Marot); prelucrări şi transcripţii.

Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice greceşti, Enescu a scris, după libretul lui Ed. Fleg, opera “Oedip”. Creaţie capitală a lui Enescu, ea este străbătută de un conţinut emoţional generos şi intens şi se distinge printr-un limbaj poetic evocator şi dramatic. Ea cuprinde şi transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub înrâurirea de mai târziu a unor curente ale muzicii franceze şi germane şi ca urmare a preocupărilor pentru găsirea unor noi modalităţi de expresie, unele lucrări ale lui Enescu, de pildă Simfonia de cameră, vădesc pe alocuri o mai accentuată interiorizare şi redare mai abstractă a conţinutului emoţional.

Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formaţiile de cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin sonoritatea orchestrală a execuţiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner. Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Ca pedagog, Enescu a îndrumat şi a format o serie de renumiţi instrumentişti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.).

Multilaterala personalitate a lui Enescu se întregeşte cu activitatea sa pe plan obştesc. În 1913 a înfiinţat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compoziţie care-i poartă numele şi care a consacrat pe mulţi exponenţi de frunte ai muzicii româneşti. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei preşedinte. Reprezentant al intelectualităţii înaintate, Enescu a luat atitudine, în timpul celui de-al doilea război mondial, împotriva hitlerismului. Prin creaţia şi activitatea sa Enescu se situează în rândul celor mai reprezentative figuri ale culturii româneşti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul român a înfiinţat bursa “George Enescu” şi a instituit Concursul şi Festivalul Internaţional “George Enescu”, care a avut loc din trei în trei ani, începând din 1958, la Bucureşti. Casa în care a locuit Enescu a devenit casă memorială; în capitală a luat fiinţă Muzeul “George Enescu”, iar satul natal al artistului şi Filarmonica de stat din Bucureşti îi poartă numele. George Enescu a fost membru al Academiei Române precum şi membru corespondent al Academiei Franceze.


Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









Robert Shumann
S-a născut la 8 iunie în Zwickau, în Saxonia şi a murit la 29 iulie la Endenich, lângă Bonn. Tatăl său, librar şi literat amator, i-a asigurat o educaţie deosebită; tinereţea lui Schumann se desfăşoară sub semnul dublei pasiuni pentru muzică şi literatură. La 7 ani improvizează la pian şi compune, prima sa lucrare mai amplă, un „Psalm”, fiind compusă la vârsta de 13 ani. În liceu scrie versuri şi traduce în limba germană operele lui Byron. După liceu se înscrie la facultatea de drept din Leipzig, dar curând îşi dă seama că adevărata sa vocaţie este muzica. Încurajat de compozitorul Wiedebein, se consacră unor studii muzicale temeinice, face cunoştinţă cu operele lui Schubert şi îşi desăvârşeşte arta pianistică sub îndrumarea lui Friedrich Wieck, cu fata căruia – pianista  celebră de mai târziu – se va căsători, deşi Wieck se opune vehement, în 1840 moment marcat în numeroase lucrări ale sale din această perioadă.

În 1828 şi 1829 se afirmă ca pianist în numeroase concerte, la Zwickau, în timp ce îşi continuă studiile la Heildelberg. În 1829 are ocazia să-l asculte pe Paganini la Frankfurt moment care îl ambiţionează spre a deveni un virtuos al pianului. Exerciţiile de virtuozitate, obositoare şi exagerate, duc la o paralizie parţială a mâini sale drepte, fapt care în 1831 l-a făcut să renunţe la activitatea de pianist in favoarea celui de compozitor, în paralel desfăşurând şi o bogată activitate de publicistică muzicală. După căsătoria sa cu Clara, între 1843 şi 1845 Schumann funcţionează ca profesor la Conservatorul din Leipzig, fondat de Felix-Mendelssohn Bartholdy  de care îl leagă profunde sentimente de amiciţie.

Renumele său de mare compozitor este amplificat şi de articolele publicate de Liszt în „Gazette Musicale” din Paris, dar şi de succesele obţinute atât din creaţia sa pentru pian şi lieduri cât şi lucrările simfonice. Pe lângă activitatea de compozitor, pedagog şi dirijor, Schumann desfăşoară o bogată activitate de critic muzical. După primele manifestări ale unei boli nervoase Schumann părăseşte postul de profesor de la Conservator şi se mută la Dresda, de unde este forţat să plece, în urma mişcărilor revoluţionare din 1848, preluând postul de dirijor al Societăţii corale din Düseldorf şi funcţionează în această calitate până în 1854.

Moare în 1856 într-un ospiciu din Endenich, în urma unei tentative eşuate de sinucidere.

Printre personalităţile de seamă ale muzicii universale din secolul al XIX-lea figurează şi Schumann care a îmbogăţit arta sunetelor cu o creaţie pe cât de personală pe atât de caracteristică noului curent, romantismul. Cultivând toate genurile muzicale, el a creat în toate genurile muzicale cunoscute, cu excepţia operei, care „nu convenea”, ca şi în cazul lui Schubert, temperamentului său. Creaţia pentru pian i-a asigurat un loc de cinste în rândul marilor pianişti şi muzicieni ai lumii, abordând acest instrument, ca şi Chopin de altfel, dintr-o manieră personală. Liedurile lui Schumann definesc amănunţit personalitatea sa. Cele patru simfonii, cele două oratorii laice, concertele şi lucrările de cameră figurează printre lucrările reprezentative de gen ale romantismului, în toate aceste creaţii stările sale sufleteşti oscilează între nostalgică reverie şi entuziasm, fiind marcate de un fond emoţional şi lirism specific lui Schumann.

Din sumarul portret al personalităţii artistice a lui Schumann, nu poate lipsi „eseistul Schumann” care a fost autorul unor remarcabile articole despre Bach, Chopin şi Brahms şi multe studii apărute în revista „Allgemeine Muzikzietung” pe care a fondat-o şi a condus-o mai mulţi ani. O caracteristică importantă a romanticilor (Schumann, Berlioz, Wagner,  Wolf, etc.), o constituie necesitatea de a formula în scris şi de a milita pentru triumful acestor idei; multe dintre ideile lui Schumann despre muzică au actualitate şi astăzi.


Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









Franz Liszt
  S-a născut la 21 octombrie în localitatea Doborjan din vestul Ungariei şi a murit la 31 iulie la Bayreuth. Tatăl său, Adam Liszt, care a fost un bun pianist, era administratorul moşiei prinţului Eszterházi. Remarcând aptitudinile muzicale ale fiului său, Adam Liszt îl iniţiază în arta pianistică; progresele tânărului sunt rapide şi la vârsta de 9 ani el apare deja în cadrul unui concert în oraşul Sopron, apoi la Bratislava. Un grup de amatori de muzică îi asigură o bursă de studii şi astfel Liszt plecă la Viena unde studiază pianul cu Czerny şi teoria muzicii cu Antonio Salieri. La un concert dat de Liszt la Viena a fost impresionat chiar Beethoven, prezent la concert.  În 1823 Liszt pleacă la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile; datorită faptului că era cetăţean străin nu a fost admis la Conservator fiind nevoit să studieze în particular şi devine curând favoritul publicului parizian amator de muzică .

Moartea tatălui său îl impresionează foarte mult şi se gândea să se înscrie într-un ordin călugăresc, dar este „readus” la viaţă de mişcările revoluţionare de la 1830 din Franţa, compunând „Simfonii revoluţionare”, ale căror motive melodice vor apare mai târziu în poemul simfonic „Omagiu eroilor”.

La Paris face cunoştinţă cu Chopin şi Berlioz cu care va rămâne prieten pentru totdeauna; Renumele de virtuos al lui Liszt creşte tot mai mult; în perioada cuprinsă între 1835 şi 1850 el concertează la Viena, Budapesta, Leipzig, Hamburg, Frankfurt, Berlin, Varşovia, Petersburg, Moscova, Bruxelles, Londra, etc. După o vizită în Principatele Române (1847), Liszt dă în  1864 câteva concerte în Banat şi Transilvania, la: Timişoara, Lugoj, Arad, Cluj, apoi în Bucureşti şi Iaşi. Cu ocazia acestei treceri pe meleagurile româneşti Liszt adună multe melodii populare din care se inspiră pentru scrierea, mai târziu, a „Rapsodiei române”. La Iaşi a avut loc întâlnirea dintre Liszt şi Barbu Lăutarul, care l-a impresionat deosebit, interpretând la cobză o lucrare interpretată de el la pian, după o primă audiţie. Liszt a încurajat mulţi muzicieni tineri ai vremii printre care Schumann şi Wagner.

Franz Liszt este cea mai însemnată figură a muzicii ungare din secolul al XIX-lea şi unul din reprezentanţii de frunte ai romantismului muzical. Inovator îndrăzneţ e tărâmul armoniei, al formei şi al orchestraţiei, alături de Chopin el este şi creatorul unui nou stil pianistic; datorită mai multor lucrări de inspiraţie populară el poate fi socotit unul din reprezentanţii curentului naţional, apărut mai ales în acele ţări, care până în secolul al XIX-lea nu au participat de loc sau nu au avut vreo contribuţie originală la dezvoltarea generală a muzicii europene.

Spre deosebire de compozitorii folclorişti din secolul al XX-lea, care pornind de la folclorul autentic rural, au creat o muzică cu o structură diferită de aceea a muzicii culte europene, reprezentanţii şcolilor naţionale romantice din secolul XIX, printre care şi Liszt, au cultivat (cu excepţia „grupului celor cinci” din şcoala naţională de muzică rusă) un stil pitoresc, decorativ, limitat în posibilităţile sale de expresie.

Ceea ce Liszt a luat drept muzică populară ungară era în general muzica orăşenească, provenită din „verbunk”, o muzică cultă în stil popular (după Bartok), în bună parte creaţia unor muzicieni amatori din pătura cultă şi a mai multor generaţii de lăutari: Biháry, Czermák, Lavotta, Rozslvölgyi,etc. dacă opera lui Liszt s-ar fi redus numai la prelucrări de melodii populare, influenţa sa nu ar fi trecut dincolo de graniţele patriei sale, dar fiind considerat întemeietorul aşa zisei „Şcoală nouă germană”, operele sale au depăşit cu mult cadrul limitat al şcolilor romantice de muzică.

Printr-o permanentă căutare de noi combinaţii armonice, Liszt a lărgit tonalitatea, în unele lucrări, până la limitele ei (ex. tema principală din părţile întâi şi a treia a simfoniei Faust). Ca orice inovator pe tărâmul modului de exprimare, Liszt a avut de suferit multe adversităţi în timpul vieţii sale, fiind acuzat (chiar şi de Brahms) de tendinţe arhaice, dizolvante ale tradiţiei muzicale. Dar Liszt şi-a asigurat un loc important în istoria muzicii tocmai graţie inovaţiilor sale de limbaj şi de formă, care au fost preluate şi amplificate de compozitori aparţinând şcolii neo-germane ca: R. Stauss, Felix Weingartner, Max Schilings, etc., muzica sa exercitând influenţa ei numai asupra compozitorilor unguri, ci şi asupra impresioniştilor francezi şi a unor compozitori ruşi din „ grupul celor cinci”.


Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









Frederich Chopin

  S-a născut la 1 martie la Zelazowa-Wola şi a murit la 17 octombrie la Paris. Tatăl său era originar din Lorena (Franţa) şi emigrase din tinereţe în Polonia, unde era profesor de franceză. Încă de la 8 ani Chopin publică o compoziţie proprie , o „Poloneză”. La 9 ani dă primul concert în public, care-l face celebru. Studiază mai întâi cu Adalbert Zywny, profesor de origine cehă, iar apoi, tot în particular cu Elsner, profesor la Conservatorul din Varşovia. În 1826 intră la Conservator pe care îl termină cu calificative strălucite. În 1829 face o primă vizită la Viena, unde faima sa îl precedase deja. În 1830 Chopin se alătură exodului în masă al polonezilor, spre Apus.

Deşi primul său concert nu a fost un succes, reuşeşte curând să acapareze admiraţia publicului muzical parizian; este momentul când face cunoştinţă cu mari personalităţi ale romantismului: Liszt, Berlioz, Delacroix şi alţii. Aici o cunoaşte pe George Sand de care va fi ataşat aproximativ 10 ani. Suferind de ftizie, în 1838 pleacă în insulele Majorca, unde va compune majoritatea preludiilor sale. După despărţirea de George Sand boala lui Chopin se agravează şi compune tot mai puţin iar concertele sale sunt mai rare; ultimul său concert l-a avut în Paris, cu o săptămână înaintea izbucnirii revoluţiei de la 1848 .

Deşi bolnav, Chopin mai face o călătorie la Londra, Glasgow şi Edinburg, unde obţine ultimele sale succese, ca virtuos al pianului. Reîntors la Paris, boala i se agravează tot mai mult şi la puţin timp moare şi este înmormântat în sunetele „Marşului funebru”.

Creaţia lui Chopin este închinată aproape în întregime pianului, instrument căruia, după propria afirmaţie, marele compozitor i-a destăinuit toate adâncurile sufletului său zbuciumat. În ansamblu, sau pe genuri, sau cu fiecare piesă în parte, această muzică ne apare întotdeauna izbitor de originală, singulară, chiar prin ceea ce ne-am obişnuit să numim „stilul chopinian”.

În fruntea lucrărilor sale cu o notă naţională, sunt cele cu caracter de dans: Mazurcile, Polonezele şi un Krakoviak de concert. Elementele populare se află în mod izolat şi în alte lucrări ale sale, contribuind la nota lor caracteristică. Faptul că Chopin a căutat să redea caracterul şi spiritul melodiilor populare, a avut o importantă repercusiune  şi asupra înveşmântării lor armonice, fiind alături de compozitorul rus Glinka, printre primii care au intuit structura modală a muzicii populare.

Stilul lui Chopin este atât de personal, încât poate fi recunoscut chiar şi numai după câteva măsuri, exista desigur multe „puncte de legătură” cu predecesorii şi cu contemporanii săi. În anii formării sale Chopin era atras de cantabilitatea operelor lui Rossini şi Bellini, fapt ce a făcut ca în multe dintre lucrările sale să apară „semne” ale acestei atracţii.

Armonia este mina de aur din a cărei materie primă Chopin creează unele dintre cele mai originale idei muzicale, a căror noutate i-a surprins pe Schumann şi Liszt, cromatismul era prezent din plin în creaţiile lui Chopin. Deşi de la moartea acestuia până azi limbajul muzical a trecut prin numeroase şi substanţiale transformări, stilul marelui compozitor polonez de secolul al XIX-lea. Graţie forţei lor expresive, piesele sale pentru pian emoţionează şi astăzi auditoriul.

Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse

 









Serghei Prokofiev
S-a n
ăscut la 23 aprilie 1891 în satul Sonţovska din gubernia Ekaterinoslavsk, regiunea Dnepropetrovsk, fiind fiul Mariei Grigorievna şi al lui Serghei Alexandrovici Prokofiev, inginer agronom. Talent precoce Prokofiev învaţă primele noţiuni muzicale cu mama sa, o bună pianistă, şi începe şi el să compună. Tanaeev este uimit de talentul său şi îl recomandă lui Glier (n.a. compozitori ai vremii), cu care studiază compoziţia în particular. În 1904 este dus la Conservatorul din Petersburg şi studiază cu Liadov, Rimski Korsakov şi Esipova.

În 1908 aderă la „Serile de muzică contemporană”. În 1914 absolvă Conservatorul cu premiul I „Rubinştein” la pian şi cu calificativul „slab” la compoziţie. După absolvirea Conservatorului, Prokofiev se afirmă tot mai mult ca pianist şi compozitor. Colaborează cu Diagliev, cu Stravinski şi mai ales cu Miaskovski, cu care rămâne prieten până la sfârşitul vieţii. După 1917, Prokofiev emigrează în Occident, concertând în Europa, America şi Japonia. Contemporan cu Debussy şi Schönberg, cu Scriabin şi Stravinski, cu Enescu şi Bartok, cu Varčse şi Messiaen, aflat în posesia unei disponibilităţi componistice caracteristice primelor decenii ale secolului nostru, Prokofiev şi-a creat un stil propriu, pe care l-a menţinut de-a lungul vieţii sale creatoare, determinând individualitatea şi originalitatea creaţiei sale muzicale. Reîntors în patrie, în 1934, se consacră exclusiv creaţiei şi este încununat cu premii, titluri onorifice şi distincţii. Muzica sa este o expresie a timpului său, este însăşi viaţa sa, o viaţă închinată artei, iubirii de om de natură şi frumos. Prokofiev moare la Moscova, la 4 martie 1953.                                                              

Serghei Prokofiev a compus o operă, definită printr-o largă şi cuprinzătoare deschidere tematică, care se detaşează din tabloul complex al mutaţiilor stilistice ce au avut loc în primele decenii ale secolului XX, prin multitudinea genurilor muzicale abordate, prin complexitatea dramaturgiilor muzicale, prin ineditul sonorităţilor, deduse din alcătuirea riguroasă a structurilor muzicale, prin culoarea rusă a intonaţiilor melodice, prin constanţa stilistică ordonatoare în planul melodic, al morfologiei şi al sintaxei muzicale. Prokofiev a abordat toate genurile muzicale: miniatura instrumentală, piese pentru pian, muzica de camera, simfonia, concertul, muzica de operă, muzica pentru spectacole scenice, muzica de balet.                                                   

Împreună cu Stravinski şi Şostakovici alcătuiesc „Trioul de titani” ai muzicii ruse din prima jumătate a secolului al XX-lea, înscriindu-şi definitiv numele în cartea de aur a gloriilor culturii muzicale naţionale şi universale. Marea lui mobilitate spirituală şi inteligenţa iubitoare de paradoxuri elegante i-au facilitat evoluţia artistică şi i-au determinat natura sensibilă, lirică. Este un compozitor al afirmărilor, care aduce, în contextul stilistic învolburat al primelor decenii ale secolului al XX-lea, accente puternice de încredere şi stabilitate, reuşind să imprime muzicii sale o puternică amprentă modernă tocmai prin tematica abordată, prin nuanţarea poetică a rostirilor sale muzicale, prin cultivarea unei sensibilităţi în care sufletul omului contemporan îşi recunoaşte propria vibraţie. Caracterul modern al muzicii sale rezidă în subtila tratare a mijloacelor de expresie tradiţionale, regândite şi reevaluate la nivelul exigenţelor contemporane, în acuitatea şi densitatea imaginilor, în arta cu care construieşte şi ordonează structurile sonore, utilizând melodia, armonia, orchestraţia, în cadrul arhitecturilor muzicale, realizând o expresivitate modernă şi perenă. Se remarcă locul şi importanţa cromatismului în succesiunile sale melodice şi armonice, ce apare ca element de mobilitate, de trecere, de obţinere a culorii şi a varietăţii în realizarea şi redarea psihologiilor şi trăirilor umane. Prokofiev dispune de o mare bogăţie de procedee tehnice de construcţie melodică, armonică, polifonică, ritmică şi arhitecturală, fantezia şi invenţia la el fiind inepuizabile. Toate acestea, conjugate cu pasiunea sa pentru muzică şi profesionalismul său, au determinat sensul şi direcţia evoluţiei sale artistice, asigurându-i un loc de frunte în panteonul muzicii universale contemporane.


Alegeţi imaginea compozitorului de mai jos şi ascultaţi lucrările muzicale propuse